Surghiun

inima mi se face purice.
mă pișcă de piept
cu pofta mortului care încă-și amintește
ce însemna să fie viu.

te privesc. tu nu îmi vezi ochii
precum doi licurici care se compară cu focul,
cu primul foc descoperit de om -
cel care părea că nu se va stinge niciodată.

dansezi pe scena vieții mele.
o coreografie care mi-a marcat
podeaua din parchet laminat
a oaselor.
tu nu mă simți sub tălpi
și nu îmi auzi vocea cum te strigă
măruntă cât o șoaptă din cârpă ...

atunci inima mi se face lup.
urlă la luna palidă care mi-e gură
când îi întorci spatele,
mă devorează când nu te uiți
și mă regurgitează pentru a mă devora iarăși.

dar cel mai rău este când nu îmi întorci spatele.
când rămâi doar
într-o poziție oarecare
fără niciun unghi cu mine, fără puncte concurente
în segmentele de dreaptă care ne-au mai rămas
din viață.
atunci inima îmi îngheață
și îmi degeră urșii polari în vene.
atunci îmi amintesc că am uitat cum se moare.

atunci îmi amintesc că mi-am respirat deja tot aerul,
l-am împachetat cald într-un balon, i-am pus fundă
și ți l-am făcut cadou fără să-ți spun
a doua zi după ultima dată
când ai încercat să mă privești
dincolo de ceața unor ochi prea dragi.

și nu știu de ce
ți-am făcut așa un cadou trăsnit
și nu mai știu de ce
nu l-ai primit.