Coşmarul

Coşmarul nu este uşa întredeschisă,
nici luna hoaţă care mi-a furat
soarele din seiful inimii
şi mi-a lăsat bileţel pe care scria,
în stropi de întuneric, cu caligrafia mea,
că soarele
de fapt fusese al ei tot timpul.

Coşmarul nu este plânsul de Copil
când ştiu că nu mai e nimeni acasă
şi că uşa gurii mele-i încuiată
cu şapte lacăte de negare.

Coşmarul nu este râul de lacrimi
rebel, ce refuză să se domesticească
între degetele mângâietoare
ale oceanului stăpân
peste pământ şi peste ceruri.

În povestea asta cu păr zburlit,
praf cosmic în ochi şi buze cusute
cu aţă neagră, Coşmarul este
că îmi amintesc cu exactitate
forma mâinilor mele nemişcate

şi nu am din ce somn mă trezi.