punctele lucioase

constelaţiile sunt desene
pictate cu neant pe cerul nopţii.

în constelaţii trăiesc -

în hydra am cunoscut
cel mai mult întuneric,

dar cu crucea sudului
nu m-am mulţumit,
atât de singură
între pereţi de nimic.

dragonul mi-a ars graniţele
în timp ce îl iubeam cu privirea

şi carul mare s-a răsturnat
deşi am ameţit de moarte, intenţionat,
ca să nu-i mai simt lipsa
de verticalitate.


în constelaţii mă răzbun pe cer
că-i şi el muritor.

că planetele îşi dau ultima suflare
prea devreme după prima naştere.

că ceea ce cândva
a fost soarele cuiva

astăzi îi înghite sufletul
pe nemestecate

şi-i sfărâmă oasele
până devin
praf pe o carte

pe care nimeni n-are răbdare
să o citească până la capăt;



dar, pe ultima sută de metri,
îmi amintesc
să unesc punctele lucioase

şi atunci mi se vede inima
şi atunci văd miliardele de stele
care dau formă întunericului meu.

atunci abia reuşesc să măsor,
în litri de poezie,

cât am crescut.