ramurile i se îndoaie
ca nişte genunchi obosiţi
căzuţi în faţa înaltului,
în forma semnului de întrebare -
dar e minciună,
pentru că seva cursă
este un răspuns
pentru Întrebarea
pe care poate nimeni
nu urma să i-o pună.
deoarece acum pare că
fructele sale
nici nu ar fi existat,
se chirceşte lemnul
şi îi rămân mari inelele.
vin păsările cântătoare
şi îl mint că îl iubesc
etern cât o zi de vară.
vin tăietorii şi îl păcălesc
că destinul lui este
să îi încălzească pe alţii.
dar soarele
nu mai vine.
nu îi mai împrumută
miez de verde
din inima lui de lumină.
şi când plouă, plouă
cu voce de gheaţă
direct peste trecutul
ca o vânătaie-
scorbură în copac.
ciocănitoarea. crucea de pe mormântul unui anonim.
focul vesel care iese din moaştele pădurii căzute
în sufletul unui copac care s-a uscat
de dorul lui iulie, repetat an de an până s-a făcut secol.
numai nisipul din clepsidră îşi mai aminteşte
că el era pom fructifer,
că un poet a amestecat umbra lui hrănitoare cu salivă de odihnă
şi a ieşit o poezie cu capul de lumină din pântecul lui din lemn
şi numai noroiul şi bălţile îşi mai amintesc
că pomul ăsta fructifer
a avut cândva
rădăcini.
No comments:
Post a Comment