Friday, May 15, 2015

Ruşinea


dar pentru că mi-am dat arama pe faţă,

tu, tocmai tu cel făurit din diamant neprihănit
în care am îndrăznit să-mi ascund toţi sorii
şi toţi norii
şi toate umbrele (mai ales toate
umbrele),

ai ţipat ca-n gură de şarpe
că-n stilul meu nu se mai poate,
s-aud-o lume-ntreagă din mine
că nu-s de aur, nici măcar
de zece carate,
m-ai arătat cu degetul
că eu am mâncat
tot mărul din legendă

şi cu mine aşa nu se mai poate.

în ochii tăi, eu sunt
sâmburele de adevăr
din fructul nevoii.

aşa că-ţi zic
să ne luăm împreună adio
de la arămiu, de la toamnă
cu toate roadele muncii noastre
de-un an şi-o moarte,
de-o minciună şi-o viaţă.

n-o să-ţi mai arăt niciodată
micimea cântecului meu fals
de sirenă temătoare de soare.

căci încrederea mea pentru tine
este mătase fină, n-am s-o mai port,
ci o voi păstra mereu neatinsă
în cufărul împletit din tăceri
asurzitoare.

îţi mai dăruiesc doar

un zâmbet din plastic
în formă de diamant

şi obrazul celălalt
ca o ultimă frunză roşie,
omagiu pentru merele
pe care le-am aruncat
în urma ta
şi care s-au rostogolit
până când mama terra
n-a mai simţit

şi pentru un minut,
n-a mai existat
nici bine, nici rău.

No comments:

Post a Comment