convalescenţă după adolescenţă

muzica poartă o mască de lumină astăzi.
îi este ruşine că i-au crescut sânii
- muguri de durere -
şi a devenit ţipăt
şi s-a spart ca valurile mării
pe malul gâtului unei domnişoare
dulci-mare.

muzica te urmăreşte obsesivă
cu un refren care se lipeşte
de tălpile umede ale sufletului;
crede că se oglindeşte în ochii tăi,
dar de fapt te priveşte
fix în nudul zâmbetului
şi îşi taie aripile şi îşi taie elanul
şi îşi taie pofta de lună coaptă
ca să se oglindească în tine
şi să vadă fetiţa de cinci ani,
omul de zăpadă cu faţa galbenă,
sania şi jucăria mai importantă decât
oricine;
stelele care nu aveau să moară vreodată, ci doar
mergeau să facă nani dis-de-dimineaţă.

dar astăzi, ea este un ritm propriu.
un ocean întreg.
istoria ei din gheaţă care se temea să se topească
şi din picături de apă care credeau că aburul e sfârşitul lumii.
istoria ei este un arc, un curcubeu în care se zbat
săgeţile de culoare ca nişte comori ce aşteaptă să fie înţelese.

astăzi
sau poate mâine,
un strigăt după ajutor
sau poate o sămânţă în ajunul recoltei,
muzica melofobă se priveşte
în oglinda unui ecou.
i-a rămas mic refrenul
şi iată ce echilibrat a învăţat să danseze
în miezul propriului zâmbet nud,
chiar când tu, zeu necredincios,
te uitai în altă parte.

muzica melofobă trebuie să moară.
astăzi sau poate mâine, baladă sau horă;
dar liniştea care se va naşte din ea
va fi altfel decât vidul bolnav de alb necugetat
care a fost înaintea ei.