în trenul ăsta aproape gol,
fiecare om condamnat la Călătorie
are loc lângă durerea lui.
la câteva scaune distanţă,
o femeie rupe un suspin
direct dintre coastele cerului
pentru cineva care n-a avut
nici măcar o umbră.
eu,
lângă o umbră ce seamănă
cu lumina pe care n-am îndrăznit
s-o murdăresc cu amprenta privirilor mele,
mă înec în tăcere.
dar
cel puţin seamănă.
cel puţin altcineva şi-a găsit vocea
şi cel puţin eu am o umbră.
cel puţin ...
No comments:
Post a Comment