cactusul şi ploaia

unul plânge lacrimi de bucurie
o dată pe an, lacrimi
născute din flori de dor;
cealaltă râde picături în sus,
picături de ironie
şi iubire scumpă, vândută cu picătura.

numai unul îl iubeşte pe celălalt
cât iubeşte pământul
un ocean care a secat
aproape intenţionat -
cactusul se dăruieşte
până la sevă.

ploaia intuieşte
că între pereţii de verde ai cactusului
are oricând un cămin,
un sac amniotic din linişte şi lumină
unde se poate adăposti pentru mult timp
de vântul uscat şi de nisip.

iar în anotimpul schimbării,
când nimic nu mai are sens
şi totul este un nimic senin,
cactusul încă mai cântă
o romanţă mută
despre ploaie,
cu vocea ploii

pentru că El a fost
singurul care a cunoscut
cu adevărat
Ploaia
până în sufletul ei
ud de viaţă.