poezie din ceaţă

mă acopăr cu sunetul alb al păcii
ca într-o spumă de zmeură cu un strop de iubire.

pentru prima oară, mă citeşti
ca pe o carte în braille
care se lasă văzută în sfârşit.

nu ne cunoaştem
cu artificii sau viori care plăng,
nu ne îmbrăţişăm
cu crengile noastre goale în costum de iarnă.

doar

îmi cânt tăcerea
în surdină
să îmi auzi
o singură lacrimă
cum curge
în cascada vieţii
care se revarsă disperată
peste sate, peste cer, peste
tot ce am avut mai sfânt.

tu nu eşti aici
ca să usuci norii,
nici ca să-mi înţelegi grindina.
dar eşti aici pur şi simplu.
ai ajuns la mine
şi m-ai privit înainte să-ţi laşi amprenta
peste luna ianuarie a ochiului meu fără soare

şi asta mi-a dat putere să mă ridic pentru un minut
şi să-mi strig numele ca şi cum aş striga
o veche prietenă dintre undele unui lac îngheţat.