vacanţă în iad

corpul meu gemea după seninătatea întunericului -
o tăcere a stelelor şi sorilor şi norilor şi
a găurilor negre din mine,
să nu mă mai jignească cerul
scuipând uitare peste istoria noastră
sau peste eroismul meu mărunt, de duminică
în care nu mi-am luat liber.

mă mint
că îmi permit
bilet dus-întors
numai pentru iad ...
fac plajă la lumina
focului care îmi mistuie
fiecare atom, fiecare iubire,
fiecare urmă de a fi fost om ...
focul ăsta făcut din foamea frigului
celui mai primitiv din mine
înot într-o mare cu bulgări de pământ
în gură, în nări, în urechi -
liniştea bubuitoare a surzilor,
tăcerea durerii de măsea.
îmi miroase inima a păcat
cu urme de sulf şi smoală
care mă şterg din memoria timpului.
mă odihnesc pentru că
nu mai există orizontal,
nu mai există vertical -
ca şi cum mi-aş fi luat un concediu plătit de la viaţă.

mă voi întoarce.
voi înflori din nou.
mă voi reproduce din mine
altundeva, încet-încet deplasâmdu-mă
în inima unui sol mai fertil.
îi voi aduce aminte timpului cine sunt
şi, înapoi pe cer, în bătălia dintre neant şi lumină,
voi străluci mai tare decât înainte

şi data viitoare
îmi voi cere întunericul plată
pentru munca de a fi ţinut
un sistem solar privat de soare
pe umeri când era cel mai greu,
îmi voi aminti eu istoria
şi voi fugi mai departe decât iadul,
acolo unde seninătatea este mai sfântă decât lipsa ochilor,
liniştea mai melodioasă decât o durere prea mare ca să o port în cuvinte.