regula de aur a jocului cu focul

vara nu se face foc în obraji.

vara se stă turceşte pe veranda sufletului
cu ochii goi şi pielea arsă.
vara nu te iubesc decât în surdină,
cu braţele ca nişte crengi timide, prea
încărcate de frunze pentru a se întinde spre
soare.

doar în septembrie te iubesc.
încep încet să mi te doresc ca pe o respiraţie
proaspătă, rază subţire de inspiraţie
pe care o îmbrăţişez pâna aproape o rup
printre frunze moarte care încă par vii.

se face frig din când în când,
se ceartă norii în inimile noastre;
plouă din când în când
pe aleile umerilor noştri care se confundă
ai unuia cu ai celuilalt.

acum se coc fructele sădite demult, demult de tot
în pământul ochilor noştri. acum ne vedem
printre lacrimi vii care par moarte.

fulgeră des, dar abia acum, când te vreau aproape,
auzim în sfârşit tunetele
în timp ce dansăm,
ni se şterg arsurile din caietul umed al pielii
şi ne umplem inimile
fiecare din izvorul care este celălalt.

dar până in momentul exact
când auzim primul tunet
cum ne izbucnerşte din măruntaie,
pentru dumnezeu! să nu uităm că

vara nu se face foc în obraji
oricât ne-ar înveseli flăcările.