iluminarea noastră cea de toate zilele

era grea dimineaţa. cărase-n cârcă prea mult alb. prea mult păr cărunt. un sac de gunoi prea plin de vise rupte, expirate, vise cărora li s-a refuzat din oficiu onoarea de a fi reciclate. credeam că pământul este al meu; ocazia mea de a deveni cineva. ca şi cum ritmul respiraţiei mele simple nu însemna decât ... un spaţiu gol, lipsit de sens, în dicţionarul existenţei.

am adormit uitând de mine şi am crezut că fac o favoare universului.

prin ceaţa amiezii,
m-am trezit surprinsă să nu mă mai văd.

norii ţipau, născând prematur umbre
şi înfloreau găuri negre din muguri de stea.

am înotat de la estul inimii mele
răsărind ca o lumină din mine însămi
când aproape mă înecasem în întuneric.

îmi scot iubirea să o spăl.
îmi scot umbrela din buzunarul sufletului.

nu e noapte. doar plouă.