relief

ai ecou în pânza vieţii mele.

m-ai aruncat
în groapa marianelor
în mod repetat
şi te-ai întors după mine
să mă iei de mână
uneori.

nu de fiecare dată.

de multe ori, am rămas cu urmele roţilor trenului
fericirii pe faţă, cu cicatrici de vinovăţie
şi semne de “bună purtare” la vedere.
genunchi arămii care au vrut să cadă dar n-au căzut
din mila copacilor care mureau in jur,
din mila iernii care săruta soarele pe ascuns.

ne-am jucat de-a v-aţi ascunselea
de două, trei ori, înainte să ne cunoaştem
sau poate în timp ce ne cunoşteam;
şi jur pe copilăria mea
că mi-a rămas afurisita de ascunzătoare în inimă,
locul ce se promitea sigur, acasă din bratele tale
de unde puteam porni în orice aventură, oricât de vijelioasă,
dar iată că -

braţele tale mi-au fost casă de paie. iubirea ta mi-a fost vânt.
iar eu mi-am cernut toate aventurile următoare
prin sita fricii. mi le-am stors în pâlnia dorului
până mi-am uitat miezul. am rupt cerul împreună
şi am muşcat din coaja lui ca din orice colţ de pâine veche -
doar atât îmi mai puteam permite
să cerşesc
de la tine ...

da, parcă se făcea că mi-ai lăsat ecouri adânci
în pânza vieţii mele. se făcea că ceea ce n-am apucat să cos
înainte de a te cunoaşte, de-acum înainte voi coase
mereu cu cioburi mici din coastele numelui tău
pronunţat incorect, incomplet, incoerent şi nepermis.

da, mă doare când eşti munte în ţara mea asediată
şi nu mai ştiu de ce. nu ţin minte dacă
mi-e prea grea fericirea, sau am încercat să ridic
toate lacrimile din lume între două degete
ca să demonstrez că-mi merit şi eu
colţul de pâine cu coaja de zâmbet din ochiul tău
întors spre un nou răsărit.