doamna

frumoasă ca nopţile fără lună, ea trece
cu umeri goi şi inima plină, trece -
o adiere care îţi atinge, timidă, doar vârfurile degetelor
şi s-a dus.
dar rămâne
o mireasmă de iarbă umezită-n rouă
în amprenta-ţi de primăvară.
ea te-a vindecat de a desena frunzele cu galben
şi iubirea cu săgeţi.
într-o clipă cât o cofă cu apă rece, ea te-a învăţat
să te odihneşti verde de poezie
pe orice foaie subţire de toamnă, fără să cazi
şi parcă
vocea ta
altădată palidă
astăzi a devenit mai mult decât un ecou.