margareta

mă bălăcesc în petale
ca într-un ocean fără maluri.
sunt o planetă prea grea pentru soare.
tu mă minţi că mă împletesc frumos
între firele universului,
dar zăresc boabe de transpiraţie
adunate cu miliardele pe fiecare rază.

mă înec în petale.
nu mai am loc de aer
căci mi-am umplut plămânii
de tine şi de parfumul tău.
am sorbit nectarul din tine
până când m-am trezit, prea târziu,
că îmi beau şi ultima urmă de viaţă
şi nu îmi va mai rămâne nimic

în afară de iadul ăsta din petale.

şi iată cum da
repetat până se uzează,
îşi strânge buzele,
dă din coate să-şi facă puţin loc
în buzunarul murdar al iubirii mele
şi, în final, îi cresc coarne
unde i-am rupt aripile.

da se micşorează, îşi schimbă forma,
mi se aspreşte între degete
şi, în mod invariabil, cu precizie matematică,
devine nu.

dar eu, ca o floare
ispăşitoare,
mă bălăcesc în petale
care miros a tine

şi nu mă mai satur.