cum o privesc pe ea

(folosesc simţul estetic ca sǎ mǎ scuz)




pe ea, o privesc fǎrǎ margini.

ochii mei
înveliţi cu o pǎturǎ de tǎcere
sunt ca un pat plin de aşternuturi pufoase,
în care nu mai am loc.

nici nu poate fi vorba despre
sforǎituri sau întors de pe-o parte pe alta!
n-aş vrea sǎ stric
perfecţiunea ei de vis
sau egoismul ei inegalabil
cu un gest atât de banal, atât de tipic
mie, o muritoare care nu ştie sǎ împǎrtǎşeascǎ
arta de a trǎi.

simt despre ea, nu pentru ea,
paradoxul ǎsta. ca şi cum
aş încheia cu “poezia asta este falsǎ”
numai cǎ n-are nicio noimǎ
pentru cǎ dacǎ eu chiar nu
m-am ascuns niciodatǎ între rândurile astea
sǎ îi arunc pe furiş o umbrǎ de privire,
atunci gustul alb-murdar amǎrui care-mi inundǎ limba
aparţine adevǎrului;
iar dacǎ totuşi mi se întâmplǎ
sǎ-mi fie mâna asta de cuvinte singuratice
singurul refugiu
în care o privesc pe ea cu mai mult
decât colţul ochiului meu stâng de la periferia unei secunde,
atunci tot ce am scris, oricât de negru, opac, ipocrit mi-ar fi stilul,
ţine de domeniul transparenţei.

aşa-s ochii mei, mai curând un paradox
decât data viitoare când ne vedem.
mai bine confuzi, mai bine spǎlǎciţi.
sǎ-şi uite culoarea, nevrednicii!
îţi dai seama, ce tupeu ar fi
ca-ntr-o zi ca oricare alta, sǎ o priveascǎ pe ea
altfel, cu sinceritatea unui cer fǎrǎ nori
sau simplitatea unui singur cuvânt
rostit
oricât m-ar împunge frigul în coaste
când îndrǎznesc sǎ numesc
ceea ce existǎ în mine.