Invitație la blândețe în nuanțele de gri

E uşor să ierţi

ceea ce nu se va mai repeta niciodată -

rămâne doar lumina 

din tot ce ţi-a atârnat greu ca un soare gigant

în plămâni.

E lejer să ierţi

unghia lungă care nu se apropie nici cu un milimetru

de tablă, sunetul care rămâne doar

suspendat în tăcere

ca istoria când moare ultimul arbore centenar

care i-a stat martor.

E ca fiorul unei adieri de primăvară

să spui "te iubesc" unei umbre

şi ca o pană pictată pe plumb 

să te îndoieşti de cine eşti azi

trasând linii groase de cretă 

între tine şi omul de alături

când te mânjeşte cu umbra lui.

Dacă tot încerci

să îţi deschizi inima

să încapă în ea

mai multe nuanţe ale lui a fi,

poate vrei să te ierţi şi pe tine

când confunzi vremea cu clima

şi durerea absenţei cu cea a prezenţei.

ritual

noaptea din ceaşcă

e albă. am făcut spumă

laptele care a curs

din ochii tăi în muşchii mei.

i-am rupt cuvintele de calciu

până am gustat acidul din ele.

zeama de boabe râşnite din ceaşcă

e uleioasă ca somnul meu,

nu mi se lipesc visele de pereţii

din porţelan

şi uite-aşa mă trezesc la prânz

că încă nu am făcut nimic

decât să simt.

zahărul din ceaşcă

e trădător. mă provoacă

să regurgitez amintiri

cuneiforme -

le compar cu gânguritul

de când nu puteam mai mult

şi nu mi s-au sincronizat emisferele

cerebrale în dansul dimineţii de cupru

să înţeleg de ce comparaţia asta

este o poveste fără final,

nu sensul de la finalul poveştii

noastre - nu am cum să găsesc

zaţ de iertare la fundul ceştii.

Egocentrism

Cerul se şterge la nas cu o galaxie
ca şi cum i-ar aparţine
toţi sorii, toate planetele şi tot
întunericul.
Oamenii roiesc. Lor le pute inima
a ploaie. Ei nu ştiu
durerea şi egoismul puiului de zeu
care nu se crede în rai.
Pentru ei, fiecare lacrimǎ pe care o plânge el
este o moarte în miniaturǎ,
dar nu-i de cuviinţǎ sǎ ţinǎ doliu dupǎ ei înşişi.
Ei nǎpârlesc, îşi schimbǎ pielea în prietenie
şi uitǎ ... fac amnezie în şir.
Au ajuns pǎcǎtoşii sǎ-l ierte pe cel
care se autoproclamǎ dumnezeu.
Oamenii obişnuiţi
îşi îngroapǎ morţii în tǎcere.
Ei nu-şi permit hainele negre.
Eu, în schimb, plâng pânǎ se înceţoşeazǎ linia orizontului
şi pǎsǎrile îşi sperie zborul. Cântecul
se furişeazǎ prea sus, iar vocea mea rǎguşitǎ fuge ca nebuna
dupǎ el, într-un joc de-a v-aţi ascunselea pe viaţǎ şi pe moarte.
Pǎmântul gâfâie din adâncul sufletului. Vulcanii ofteazǎ în mine
şi, uite-aşa ... locuitorii cei mai inocenţi ai Pompeiiului
se îneacǎ în cenuşa mea
de om care nu se crede phoenix.

iertarea

iertarea
cu cremǎ de zmeurǎ şi iaurt
într-o searǎ ploioasǎ, pe stradǎ.
în tine - ecoul asfaltului încins
şi nicio avalanşǎ.
gata curǎţenia de primǎvarǎ.
ai fost leneşǎ
şi n-ai şters fir din praful de pe soare,
dar
ai învǎţat sǎ nu-ţi mai arzi mâinile.
porţi o pelerinǎ oranj din regrete
sǎ nu rǎceşti - barem acum
ştii de ce.
te naşti ca un curcubeu, din spuma norilor morţi.
treci pe lângǎ el
şi le dai bunǎ ziua
lui şi vânzǎtoarei de la taraba din intersecţie
cu aceeaşi seninǎtate a vocii.
miroase a pǎmânt proaspǎt.
iertarea
o bei caldǎ, direct din sticla de plastic
fǎrǎ pretenţii, pânǎ la ultimul strop
ca reîntoarcerea acasǎ.
nu-ţi mai rǎmâne nimic de fǎcut
decât sǎ dormi, o linişte cu stropi de ploaie allegretto.
nu mai ai nimic
şi nici nu-ţi mai este sete.