infinitul creşte din sine
ca un calendar
care începe cu prima zi
din hârtie proprie. o cernealǎ
care începe din prima poezie,
cea pentru care a fost inventat
scrisul.
am infinitul în mine
ca pe o iubire
înǎbuşitǎ în flǎcǎri -
senzaţia aia vagǎ
de mâncǎrime la suflet
pe care, copil fiind, am ales
sǎ o numesc “iubire”.
m-am poreclit incendiu
şi, recunosc, eu sunt aia
care a umblat pe stradǎ
fǎrǎ strop de ruşine,
cu mâna întinsǎ
împǎrţind fluturaşi
sǎ conving lumea
cǎ topesc totul şi pe toţi
în calea mea.
acum rectific
greşeala de tipar.
vin cu infinitul meu
spre tine.
îl îmbin cu infinitul tǎu
ca stelele
potrivite într-o constelaţie.
îţi dǎruiesc
o bogǎţie de lumini şi cǎlduri
care se nasc din mine
pentru cǎ, acum nouǎ eternitǎţi,
tu ai plantat înǎuntrul meu
o sǎmânţǎ de lumânare parfumatǎ
şi prima piatrǎ
care a râvnit sǎ creascǎ şi sǎ creascǎ
pânǎ devine muntele
înalt, în vârful cǎruia gǎsim
împreunǎ
cea mai dulce odihnǎ.
No comments:
Post a Comment