saturaţie

îmi eşti bol de diamant
umplut pâna la refuz cu untură.

stomacul meu, cerul nopţii
atât de înstelat
încât e mai lumină decât ziua
şi nu se mai poate dormi.
nu mai exist
la orizontală.

sunt vegetariană
în adâncul sufletului.
tu, cerbul majestuos
care se vânează pe sine.

te sorb puţin câte puţin.
tu m-ai hrănit
cândva, pe vremea când
rătăceam prin luminişuri,
mă speriam de umbre
şi eram indecent de goală
pe dinăuntru.

dar astăzi
mi-e greaţă.
îmi eşti preamult
în preamultul meu.
îmi vine să vărs
iubirea.

aş păstra numai diamatul
care se ascunde
sub straturile de tine
şi de noi.

mi-aş lua la revedere
cu glasul neted
ca o cale pe care pur şi simplu ştii
că dintotdeauna vroiai să mergi
cu capul sus şi fruntea senină.