o lume din hârtie

ninge
cu fulgi
desprinşi din mine.

copacii
se roagǎ
propriilor fructe
pentru un strop de soare,
dragii de ei, însetaţii de
nimic.

au uitat
cǎ lumea asta
se clǎdeşte
din copaci morţi
ca seminţele cele mai mici
sǎ poatǎ conţine
viaţǎ.

facem dragoste
tǎcuţi
pe buzele crǎpate
ale morţii.
tu, amintirea, mǎ cerţi
cǎ mi-e poftǎ sǎ îţi uit
numele.
eu, iubirea, plâng pete de culoare
pastel
cǎ ţii sǎ facem totul ca la carte
şi mǎ iubeşti numai în poezia mea
de cernealǎ
care curge dintr-un nor timid
pe obrazul meu stâng.

îngheaţǎ florile
pe geamul prin care privim lumea.
parcǎ începe sǎ şi miroasǎ
a iarnǎ
fǎrǎ moş crǎciun. strǎluciri reci.
nu mai e loc de umbre.
nu mai e loc de
nimeni şi nimic.

parcǎ aşa se murea, nu cum fac eu,
impertinentǎ ca o zi prea lungǎ
de martie.

în lumea noastrǎ micǎ
din hârtie
cuceritǎ de vânt,
ningea.
dar te-am vǎzut pe tine
cum tremurai
în rezonanţǎ cu mine,
fǎcut din acelaşi tip de zǎpadǎ
îndoitǎ la colţuri
şi în momentul ǎla m-a apucat
dragostea de vârful degetelor,
m-a rǎsucit, m-a aruncat
departe de calamitatea asta naturalǎ;

fulgii desprinşi din mine
ţi i-am lipit ţie pe rǎni
şi, în mod straniu, mi-au ţinut de cald
pânǎ mi-am recâştigat curajul
sǎ cred în iulie
şi în fructe.

curând, dragǎ, curând voi arunca hârtia folositǎ la coş
şi-mi voi clǎdi viaţǎ nouǎ
cu gust de luminǎ
şi nu vom mai mirosi a noapte.