poezia calendarului bolnav

mi se coloreazǎ cifrele.
evadeazǎ din mine, afurisitele de zile, pleacǎ
la picnic pe un portativ
din caietul care nu vrea sǎ tacǎ
deşi îi atrag atenţia
cǎ eu trebuie sǎ mǎ concentrez
la treburi serioase, cu responsabilitate crescutǎ,
cum ar fi colecţionarea clepsidrelor,
numǎratul lunilor şi calcularea restului
pe care îl datorez iernii (e an bisect oare?
când picǎ paştele anul ǎsta? am timp sǎ mǎ îmbrac
cu eleganţa filmelor alb-negru?)
cheia sol descuie uşi de care nici nu ştiam cǎ existǎ.
alunecǎ cerneala din mine, fericitǎ
şi nu mai ştiu în ce lunǎ suntem, nici în ce an.
capitulez
în faţa unui ghiocel care şi-a învins demonii interiori
din zǎpadǎ.
încep şi eu sǎ cânt clipele
în arome
de când nu mai ştiu sǎ numǎr.
astǎzi, de exemplu, miroase a zambilǎ.
mâine poate va avea gust de luminǎ mugure.
şi tot aşa, nu mǎ mai opresc
din nelegiurea asta de contopiri cu privitorul.
e incurabilǎ boala de care mǎ bucur, doctore.
nu mai ştiu sǎ arǎt data exactǎ.
nu mai ştiu sǎ fiu cititǎ fǎrǎ sǎ ating cititorul
şi sǎ las o urmǎ de cernealǎ rebelǎ
alergând în picioarele goale
pe iarba din suflet.
o sǎ ajungi şi tu verde proaspǎt din cap pânǎ-n picioare
dacǎ rǎmâi mult în preajma mea!
sezonul ǎsta este epidemie de viaţǎ
şi nu mǎ las pânǎ nu vǎ molipsesc pe toţi.


“Vor putea tăia toate florile, însă nu vor putea opri primăvara.” - Pablo Neruda