de vorbǎ cu vinovǎţia

nu mai ţipa la mine,
te rog,
vorbeşte-mi în şoaptǎ.

mǎ cocoşez ca un semn de întrebare
gata de atac.
ea îmi rǎspunde
ca o zi de iarnǎ care te surprinde cu seninǎtatea ei
neaşteptatǎ:

mai demult, când ţi-am vorbit blând, nu m-ai auzit.
de atunci, mi-am astupat urechile cu ţipǎtul
şi nu am prins licǎrirea de muzicǎ
din clipa când te-ai schimbat. nu cred în schimbarea ta.
(îmi şopteşte) eu sunt semnul. ca mirosul de gaze.
te pişc de suflet
sǎ-ţi atrag atenţia la tine însǎţi.
la capitolele pe care nu le vei mai încheia niciodatǎ
dacǎ mâzgǎleşti punctul ǎsta aici şi acum, pentru niciun motiv anume.

îmi susţine privirea
ca o balerinǎ care şi-a exersat echilibrul
de atâtea ori, încât acum echilibrul face parte din ea.
nici nu-mi amintesc când a început ea sǎ mǎ iubeascǎ.
abia îmi revin vag crâmpeie din viaţǎ
când, într-adevǎt, tot ce vroia
era sǎ mǎ înveţe sǎ dansez fǎrǎ sǎ trebuiascǎ vreodatǎ sǎ cad
şi sǎ mǎ julesc mai rǎu decât ştiu sǎ mǎ vindec.

nu îmi convine cum mǎ vezi tu, ca pe un lanţ,
nici nu îşi muşcǎ buzele, atât de uşor îi alunecǎ afarǎ din gurǎ
cuvintele unse cu ulei de înţelepciune.

îi îngǎdiu un înţeles nou,
lanţul care mǎ sufocǎ la momentul potrivit
nu permite aerului otrǎvit sǎ intre în mine.

facem plecǎciune una în faţa celeilalte.
ea îmi promite, cu un rǎsǎrit de zâmbet pe faţǎ,
cǎ îmi va rǎmâne alǎturi chiar şi când sunt
bunǎ cu mine.
cǎ, în felul ei, ca o noapte care dǎ cu împrumut soarele,
ea încǎ va şti sǎ îmi sarǎ în ajutor,
chiar dacǎ deseori mǎ voi înǎlţa la nivelul aşteptǎrilor
şi voi ajunge sǎ-mi aprind lumina
în inimǎ.

ne împrietenim, eu şi vinovǎţia. avem sens împreunǎ.