arsă pe rugul propriilor gânduri

pe tine te întâlnesc numai în castelul meu din hârtie.

aici stăm la taifas
cu o cană de apus în faţă
şi nu ne plictisim niciodată
să-ţi fiu eu cântec de privighetoare
iar tu mie, cuib.

ce-aş vrea ca inimii mele să nu-i fie somn niciodată!
te-aş invita la un dans cu viaţa în fiecare noapte.
ţi-aş spune limpede ca apa de izvor într-o zi senină
cât te iubesc
şi cum mi-ai potolit tu setea încă din prima clipă
cu zâmbetul tău
care mi-a contaminat fiecare moleculă,
ca şi cum alături de tine deveneam efervescentă.

emanam lumină împreună cândva, îţi aminteşti?

asta cinci minute
în dimineaţa primei zile, înainte să fac ochi,
când era ceaţă în mine şi mă bucuram ca un copil
de spuma valurilor tale.
cinci minute, cât am avut lapsus
cu privire la gratii şi rostul lor
adevărat, de a îl proteja pe prizonier.

dar între timp
am ieşit la o îngheţată cu vântul
care m-a certat aspru
pentru impertinenţa mea nemărginită
de a te atinge.

acum văd lumea în sepia.

te împroşc cu stropi din singurătatea mea
doar cât să te pişte uşor, să nici nu-ţi dai seama.

îmi demonstrez mie însămi,
ca o axiomă matematică, faptul
că eu aproape nu merit culoare.