monologul interior al imigrantului

vin de departe.

dintr-un loc în care se vorbea altă limbă,
mai ascuţită, neşlefuită. în ţara mea, fiecare
smulgea cuvintele de dragoste din rădăcini
şi apoi se dădea lupta pentru supremaţie
până era cucerit şi ultimul semn de exclamare
la finalul unei urări frumoase.

am ajuns departe, iată,
în ţara ta, unde m-am simţit binevenită o vreme,
ca la o petrecere în pijamale cu prinţul
dintr-un basm preferat devenit realitate.
aici se vorbeşte ciudat. aici chiar se şi tace
şi nimeni nu simte nevoia
să se repeadă cu mâinile întinse până la refuz
pentru a prinde timpul altcuiva
ca pe o pasăre cântătoare pe cale de dispariţie.
în lumea ta, contez pentru că sunt,
îmi şopteşti cu zâmbetul
pe buze, în loc de sarea lacrimilor mele.

dar şi în ţara ta,
unele lucruri rămân nespuse.
chiar şi tu eşti, uneori, atât de vulnerabil
înăuntrul tău, ca miezul fierbând al unui gheţar.
ai un fel de zgomot alb în liniştea ta,
un zgomot alb care poate răni uneori,
când este incompatibil cu muzica din mine.

nu mai ştiu: oare sunt eu afonă
sau tu, un artist mofturos la nuanţe?

iată, eu în ţara ta am accent nepotrivit,
învăţat din strămoşi. mă fac poezie, dărâm garduri
cu cratimele astea ale mele
prin care mă leg de tine.
am trecut graniţe pentru care nu aveam viză.
am scris cu mine însămi în loc de cerneală
pe sufletul tău în loc de hârtie
ceva ce eu nu am trăit niciodată.

aici, la tine, ceea ce acasă era discreţie
se consideră ilegal.
am intrat prin efracţie în viaţa ta.
ţi-am spart pacea
ca pe un bibelou de porţelan, în goana mea.
m-am sălbăticit pe meleagurile astea străine,
la înălţimea asta binecuvântată
ca un sărut de lumină pe fruntea cerului meu înnorat.

mă regăsesc acum
arestată
în spatele unui zid. tu
îmi eşti zid de diamant

şi nici măcar nu ştiu:
sunt eu închisă
sau poate tu, prea liber?

susţin că vreau să evadez,
dar nicio variantă de fiinţare
nu îmi face cu ochiul
exact în aşa fel
încât să pot avea încredere

că nu aş găsi şi acolo
încă o ţară unde să mă simt
binevenită o vreme,
ca o reîntoarcere în paradis

doar pentru a repeta istoria
şi a fi condamnată
căci am încălcat cu o cratimă graniţa bunului-simţ
într-o altă limba pe care nu apuc
să mi-o însuşesc.

aici, unde stau, e cald
ca şi cum mi-aş ţine permanent în braţe
păturica ruptă din copilărie
sau măcar copilăria ruptă din păturică.

aici îmi miroase apetisant
a viaţă expirată
pe care mă încăpăţânez să o trăiesc
pâna la ultima îmbucătură de relaţie.

şi mă întreb, oricum, cu ce e diferit afară de înăuntru?

oriunde sunt, eu am talent la găsirea zidurilor de diamant.
oricât de bogată sau frumoasă aş putea creşte
ca floarea care aduce primăvara,
eu mă pricep prea bine la a fi prizonieră
ca să risc o evadare acum.