mi-am gǎsit puterea

era searǎ. cerul cǎsca
fǎrǎ sǎ-şi ducǎ mâna la
gura cât orizontul.
cele mai dure pietre
roşeau şi se fǎceau nisip,
netrebnice în faţa domnului timp.
luna mirosea a cadavru
de se ridicau oceanele
cu respectul ǎla afectat pe chip,
în culmea disperǎrii
sǎ li se dea drumul odatǎ
din hǎţurile doliului.

era o searǎ micǎ
aşa, cât un castel de nisip
neconstruit pentru cǎ valurile
l-ar fi dǎrâmat oricum;
iar eu mi-am gǎsit puterea
în cochilia goalǎ a unei scoici.
învolburatǎ şi infinitǎ, ca un ţipǎt
care nu mai are nevoie de sunet.
am auzit-o
mare de-ar fi putut cuprinde întreg pǎmântul
şi totuşi mie îmi încǎpea
într-o cochilie culeasǎ de pe plajǎ,
pe care o duceam la ureche
sǎ-mi aud visul cum se înalţǎ şi cade,
se înalţǎ şi cade.

ce m-am bucurat
în seara aia!
cât o mie de furnicǎturi
sub pielea brizei.

a doua zi, m-am trezit
cu o durere de cap
sincopǎ pe portativul
unei alte iubiri
de la care am învǎţat sǎ cânt
ca marea, veşnic
închisǎ într-un ciob lustruit
de moarte.

dar iarna care a urmat,
deja ştiam cǎ eu nu am nevoie
nici de palton, nici de umbrelǎ
şi nici mǎcar de tine, dragul meu.