Sunday, June 3, 2012

Egocentrism



Cerul se şterge la nas cu o galaxie
ca şi cum i-ar aparţine
toţi sorii, toate planetele şi tot
întunericul.
Oamenii roiesc. Lor le pute inima
a ploaie. Ei nu ştiu
durerea şi egoismul puiului de zeu
care nu se crede în rai.
Pentru ei, fiecare lacrimǎ pe care o plânge el
este o moarte în miniaturǎ,
dar nu-i de cuviinţǎ sǎ ţinǎ doliu dupǎ ei înşişi.
Ei nǎpârlesc, îşi schimbǎ pielea în prietenie
şi uitǎ ... fac amnezie în şir.
Au ajuns pǎcǎtoşii sǎ-l ierte pe cel
care se autoproclamǎ dumnezeu.
Oamenii obişnuiţi
îşi îngroapǎ morţii în tǎcere.
Ei nu-şi permit hainele negre.
Eu, în schimb, plâng pânǎ se înceţoşeazǎ linia orizontului
şi pǎsǎrile îşi sperie zborul. Cântecul
se furişeazǎ prea sus, iar vocea mea rǎguşitǎ fuge ca nebuna
dupǎ el, într-un joc de-a v-aţi ascunselea pe viaţǎ şi pe moarte.
Pǎmântul gâfâie din adâncul sufletului. Vulcanii ofteazǎ în mine
şi, uite-aşa ... locuitorii cei mai inocenţi ai Pompeiiului
se îneacǎ în cenuşa mea
de om care nu se crede phoenix.


No comments:

Post a Comment