la care mǎ gândesc negândindu-mǎ

mi-e foame sǎ fiu înghiţitǎ.
o îmbucǎturǎ mare pentru gura ei micǎ.
mi-e poftǎ de buzele ei
decojite ca un strugure pentru un copil rǎsfǎţat.
într-adevǎr, ea a primit
întotdeauna pe cine a dorit,
uşa casei sale fiind mereu deschisǎ
ca hârtia coloratǎ în care ţi s-a împachetat cadoul.
uneori simţi nerǎbdarea cum îţi curge prin vene
şi sfâşii pielea de pe carnea darului
iute, ca-ntr-un vis; alte dǎţi, îl zgâlţâi puţin
şi observi cǎ nu sunǎ întocmai ca ceea ce ţi-ai dorit -
îi desfaci funda cu atenţie, mai mult din politeţe,
te prefaci graţios şi, pânǎ la urmǎ, cu încetişorul,
tot acolo ajungi. tot vei deschide cutia într-o bunǎ zi.
poate ai învǎţat de mic sǎ spui “mulţumesc”
sau poate abia aştepţi sǎ îl dai altcuiva, ca leapşa,
ca o boalǎ contagioasǎ.
oricum ar fi, ţi s-a dǎruit ceva
ce nu ţi-ai fi cumpǎrat de unul singur.
iar astǎzi, departe de viitor, mǎ doare ca un nod gordian în gât
vitrina
care rânjeşte rǎutǎcioasǎ la mine
şi-mi face semnul pǎcii, îmi trimite bezele.
citesc pe faţa ei cǎ nu-i nevoie sǎ aştept
sǎ i se facǎ lu’ moş crǎciun milǎ de mine.
mai e doar o lunǎ albastrǎ, doar o lunǎ albastrǎ
îmi cântǎ. eu nu mai aud. îi simt vibraţia de tobǎ în piept.
vise de plumb, îmi ureazǎ, într-o lume de plumb -
asta dacǎ nu îţi permiţi tu
sǎ te culci pe un nor pufos, sǎ te trezeşti
mai uşoarǎ, uşoarǎ, ca un ecou al fiinţei care ai fost,
atât de uşoarǎ încât nu mai eşti
decât o razǎ care se odihneşte dupǎ apus.
îmi strǎlucesc ochii. ştiu cǎ ea vrea sǎ-mi fure
toate diamantele din privire, dar nu mai conteazǎ.
îmi scort portofelul pentru a n-şpea oarǎ
şi numǎr câţi bani am mai adunat.
poate de data asta
am, în sfârşit,
destui.