flush

se strecoară, seara, când nu sunt atentă,

în timp ce îmi întind corpul

ca pe un elastic cu noduri de speranţă la capete

după o zi cât o cană de lapte îndoit cu apă.

mă trezesc în întuneric

cu greutatea ei echilibrată strategic

între piept şi plapumă, între mine şi vis.

respir atmosfera încinsă

a popasului unde am tras, obosită, fără să ajung.

miroase noaptea a transpiraţie, a mucegai

şi a moarte

ameninţând cu răpirea cel mai acerb

pe cei al căror sicriu este sortit numai pentru umerii

pământului.

devin altceva. toată carnea mea

este acum amprenta ei,

amplificată,

vocea sa îmi curge din gâtlej în loc de ţipăt

şi aşa se formează oceanele de insomnie

cu insulele lor de poezie.

obrajii mei îi sunt megafon.

glasul său sparge toate geamurile

deşi trupu-i cadaveric nu lasă nicio urmă

de unde sonore

pe nisipul de treburi tăcute pe care calcă,

a căror vreme a erodat demult.

de asta se încăpăţânează degetul mic

de la piciorul stâng

să nu se mişte

decât greşit, vânăt, acuzator.

de asta îmi urlă muşchii

să mă întorc la hainele negre

croite din altceva decât o lună

mediocră şi un trilion de stele

îngrozite de apropiere.

eu am putere. cu ascuţiş mai luminat

decât al unei săbii de neînfricat.

poate o voi măcelări cu un vârf de stilou

cândva, când mă prinde răsăritul soarelui

şi poate în vreo viaţă de apoi

o voi preface în cuvinte

şi o voi îmblânzi.

dar nu astă seară.

nu în mileniul ăsta

prea roşu, de-mi ia ochii

şi nu mai văd cu ei

decât o mochetă murdară

şi popasul unde am tras, obosită,

fără să ajung, în paşi de uriaş

melc, nicăieri