îmi citesc trecutul în bălți.
se scurg în bălțile în care îmi citesc trecutul
picături din mine. vocea îmi devine undă
ca o undiță ce se întinde spre viitor
fără să înțeleagă că s-a transformat în cerc
și nu îi mai ajunge ecoul
să prindă alteregoul pe care îl căuta.
vocea care mi-a devenit undiță fără momeală,
ghemuită în durerea ei ca într-un uter
de tăcere incurabilă,
încearcă încăpățânată să se înghesuie
în corpul unui mormoloc.
să îi atingă pofta de viață. să fure din inima lui măruntă
pulsul care nu a avut timp
să se lase domesticit.
îmi citesc trecutul în bălți ca o vrăjitoare analfabetă.
nu mai cred în povestea pulsului cu timpul strâns ca un cocon
unde nu are destul spațiu, destul întuneric
să poată fi domesticit;
nu, eu i-am simțit crivățul cum îi cădea
nonșalant pe umărul drept când mă îmbrățișa
și acum știu
- simt ca o certitudine sub pleoape -
că din balta asta compusă din gol și apă de ploaie
nu se poate curge în ocean.
No comments:
Post a Comment