am dărâmat uşi. am
construit pereţi.
mi-am împărţit mintea in
mii de cioburi.
fiecare ciob, un laborator
de poezie.
inimi pulsânde. nici una
nu ştie de celelalte.
dacă s-ar vedea, s-ar tăia
între ele
cu lama câte unui cuvânt
neşlefuit
lăsat să atârne la finalul
zilei, ca un apus fără soare
cu febră musculară la
picioarele de lumină
şi negare cronică a
iminenţei nopţii.
*
am demolat sensuri ca să
restaurez silabe.
să modernizez structuri
gramaticale
ca şi cum aş face castele
de nisip
în litiera unei pisici
bătrâne, să dau formă
de altceva
trăirilor mele din
ultimele ei săptămâni de
chin.
*
mă împart între viitor şi
trecut
şi îmi dă cu rest de clipe
sfărâmate
când mi-am trădat tălpile
că pământul infertil pe
care îl călcam
şi pe care călcâiele mi
l-au memorat
ca pe imnul naţional al
unei ţări
în curs de dizolvare în
sine.
*
fiecare inimă simte altfel
sunetele.
în unele se umflă aerul
precum un păun
cu pene pe care tronează,
pictată de natură,
ruşinea.
în altele, pădurea păşeşte
timid
lăsând urme subtile de
verde, ca şi cum
s-ar teme să nu lase prea
mult
noroi de ego pe faianţa
strălucită
a urechilor cuiva drag
care ştie să asculte.
în câteva, puţine, trag
sufletele baloanelor
trântind uşa aproape în
acelaşi timp, obişnuită
cu ticurile lor nervoase
şi cu tabieturile lor
de oameni care doar în
familie îşi permit
să fie bătrâni.
dar în nicio inimă,
moştenită sau construită,
nu găsesc formula magică
să vindec bumbumul ăsta
obscen
de tăcerea asurzitoare
dintre
rugăciuni.
No comments:
Post a Comment