lacrimile nu expiră.
le plâng după douăzeci și doi de ani
și au același gust când îmi frig obrazul.
proaspete ca și cum ieri aș fi văzut
copiii devenind ceață sub vocile de grindină
ale propriilor părinți afoni.
iubirea este o harpă.
mie mi s-a spus că sunt stană de piatră
așa că am luat o inimă de piatră
pe care nu o mai las din mână niciodată
dar vai, până și în ea pulsează
căldura mea renegată!
iar ei ... ei erau în mine
tăceri care îmi tăiau măruntaiele,
fugi care nefugindu-se mă ardeau
din interiorul pielii ca niște ruguri
și lupte demne pentru care aveau
pumni prea slabi și țipete ruginite
și obiceiul prost de a sta în genunchi
măcar în gând, imediat ce li se spune.
mie nu mi-a spus nimeni
cu subiect și predicat să stau în genunchi
mie mi s-a spuspuspuspuspus
ca o rugăciune urlată până devine ordin
că nu îmi pasă de nimeni.
asta era tăcerea mea. părea mai ușoară.
îmi era corpul modelat din baloane de săpun
ce treceau fantasmatice pe lângă viață
de la o distanță de cel puțin doi metri,
nu care cumva să mă păteze vreun cuvânt prea răstit
și să mă sparg.
pluteam și nu știam că pot decide în ce direcție; cu atât
mai puțin, că ar conta
să plutesc, în neștiința mea, lângă cineva.
...
dar încă le port pe toate.
amenințărilețipetelerănilepecarenuleamzăritloviturilenoriietichetele
tot ce li s-a întâmplat lor și am lăsat să cadă pe podeaua capului meu
ca niște vaze de preț, să se spargă de liniștea de lemn
- tot ce am crezut că nu mi se întâmpla mie.
nevăzute. fără vreo importanță practică.
le port pe umerii mei care dor ca o moarte trădată
când se despart de patul - iubit posesiv.
poziția nu e pentru mine. nici drepți, nici în genunchi.
doar o încruntătură ca un caracter kanji, neînțeles
de cei cărora îl adresez, îmi stăruie caldă pe obraz
pentru că, întârziate, inutile și superb de vii
în sinceritatea lor uitată, lacrimile nu expiră
*
și, deși ieri nu știam să spun povestea asta,
de asta sunt aici.
No comments:
Post a Comment