Truda

Tremură timpul pe mine
cu frunze verzi-proaspăt, fructe prea grele
și zumzet de soare care te umple
până dai pe dinafară.
Se încolăcește odihna dezonorată în mine
ca un cățel rănit în colțul
unei camere mici de apartament.
Transpir trecut prin toți porii
și oricât aș învăța, corpul nu mi se lasă dus
în sus pe o rază de speranță
și cuvintele demne de voce îmi par
prea largi și prea înalte
pentru o respirație și-ncă una și-ncă una
și tot așa până mi se termină nările.

Va rămâne doar aerul.
Ceea ce plutește nespus
va deveni ce a fost mereu,
o poezie de liniști
perfect trăită - de parcă nici nu a existat.
Voi intra pe furiș în sufletul mării
și nu va conta somnul pe care nu l-am pescuit
din lacul murdar al zilelor mele

când fructele se coc și încep să vă coloreze
universul.