Maraton

 

Trec peste câte o zi

ca peste un obstacol într-o cursă cu obstacole -

inspir, iau în corpul meu cât soare pot duce

şi îl păstrez în plămâni cât timp îl pot păstra,

îmi spun o poezie ca o pasăre care îşi aminteşte

cântecul drumului său lung pe un cer pictat cu nori de furtună.

Vine noaptea. Vine somnul şi mă sărută vântul pe frunte

mândru de pasul de balet pe care l-am făcut în maraton. 

Dar vine şi dimineaţa şi vin sunete stridente de respingere

şi vin nopţi cu lună nouă când nu îmi amintesc

la ce bun doare zborul. 

Şi cad. Şi merg de-a buşilea pe podeaua propriei inimi

adunând cioburi de cuvânt nedigerat şi litri de sânge.

Şi nu mă opresc.