vocea pietrelor
mă strigă
de când eram mică.
acum când au ecou în mine
toate cuvintele voastre mici
din care faceți un zid mare
pe care doar eu îl aud
cum se târăște între noi ca un șarpe veninos
să îmi continui vorba?
aș vorbi într-un grai uitat
despre turme de elefanți
și triburi de foc
și valuri diferite care se țin de spumă
pe aceeași mare -
în acele vremuri nimic nu ne spărgea rândurile.
eram un munte toți împreună
dar carnea de pe noi este prea tânără
să își amintească.
sunt singură într-un război
de țesut valuri după șablon,
bijuterii din fildeș și apartamente de lux
sub poduri umede, care scârțâie la fiece pas
unul spre altul.
să emigrez în soare?
m-am îndrăgostit de speranța înceată a pietrelor.
dar dacă plec, mă va mai primi doar iarba
galbenă-ars, cu fire înalte și despicate.
oare cât timp îmi voi
mai putea citi viața
în limba potrivită
măcar dimineața?
No comments:
Post a Comment