melodia din care ești plămădit

să împodobești timpul
cu sufletul tău.
să îți pui vocea covor roșu
pe care să pășească soarele
într-o după-amiază de iulie târziu.
să îți abandonezi respirația
maidaneză la intersecția dintre eu și acum.
să înțelegi fără cuvinte
cum s-a clădit universul
pentru că în pieptul tău se coace unul nou
chiar în acest moment de prezență,
cuptor mic al liniștii dintre două curajuri. 
x