Sunt o bombă atomică.

Fierb norii 

cu natura ființei mele
presată, înghesuită într-un univers
cât o celulă de prea iubire.

Unii se fac bucăți
înainte să îi atingă
sensul cuvintelor
pe care le-am suflat în aer
ca pe niște pufi de păpădie.

Alții, la mile distanță, insule
cu milă în inima lor de piatră
pentru care compasiunea
ar fi vulcan și ar stinge tot oceanul,
își negociază nisipul cu valurile,
ridică vocea ca pe spumă
și se prefac că nu aud explozia.

Ei folosesc cuvinte greșite. Citesc istoria
numai din cărțile scrise de învingători.
Ei cred într-un univers de zahăr topit,
într-un dumnezeu caramelizat, arbitru
nedrept - dar de-a dreapta lor.

Sunt oameni de care mi s-a lipit destinul uneori,
gumă mestecată atât de adânc încât am închis ochii,
am compus o simfonie a gusturilor demult apuse
și nu am vrut să aud cât de amari sunt.

Iubirea cu care explodez îmi nimicește castelele de hârtie
și mă tem să nu otrăvesc din greșeală
florile fragile de adevăr în drumul meu,
fructele încrederii încă necoapte,
când strig vorbe de vindecare
într-o încercare să acopăr zgomotul
rănilor lor uitate, pe care le confundă
cu flăcările ce îmi ard mie în carne.