aberaţie

sunt strălucitoare
şi nu las lumina să treacă prin mine.
primesc cu braţele deschise tot cerul
cu toate ploile, tot soarele,
toată ceaţa şi toate tunetele
în afară de fulgere.
am douăsprezece luni
şi nu mă simt un an întreg.
gândesc moale, elastic
şi totuşi mă sparg în mii de cioburi
la o atingere neatentă.
mă aflu cu jumătate de trup în rai
şi cu jumătate de suflet în iad,
dar nu mă compar niciodată cu orizontul.
cânt, râd ca un uragan, ţip
până îmi răguşeşte trecutul -
numai că nu am voce
nici cât să oftez.

când luminile se sting şi
noaptea dăruieşte seninătate, când
număratul se dovedeşte a fi inutil
şi nimeni nu atinge pe nimeni,
când se abrogă cuvintele şi
se astupă urechile, când vorbesc
şi nu e nimeni care să îmi răspundă -
ghici ghicitoarea mea, cine sunt cu adevărat?