cea mai neagră încheiere a unui coşmar

(domnişoara realitate mi-a găsit o poreclă batjocoritoare)



nu visam
că duminică mă antipatizează
şi de-aia îmi scuipă în ceaşca
de iubire cu frişcă şi fără zahăr
când nu sunt atentă.

ne-am ţinut de mână,
am trăit noi o idilă
întreagă-ntr-o zi
până să afle ea că am înşelat-o cu luni
la birou, în cele mai ciudate poziţii,
pe bani puţini şi chiar cu dragă inimă.

duminică nu-i ziua mea.
duminică e ziua soarelui
care îi cuprinde talia cu o rază
şi eu rămân
noaptea de duminică spre luni
şi luna-mi cântă ironii la ureche
cum că toată lumea adoarme
când eu vin cu braţele deschise
şi pentru oamenii simpli, care spun verde-n faţă,
eu de fapt nu am dată proprie.
eu nu sunt
decât întuneric
şi nu mă luminează decât felinare de proastă calitate.

nici luni nu mai e ziua mea.
asta a fost anul trecut
şi acum este an bisect. nu mai am ziuă..
acum, luni mă detestă
pentru că am inspirat un licurici
şi am expirat o îmbrăţişare
de faţă cu cine nu trebuia.
luni mă concediază în fiecare săptămână
şi cei de la şomaj s-au săturat de mine,
mi-au zis să mai lucrez
cu lunea
la acrofobia mea metaforică,
dar mie mi se înmoaie picioarele
şi refuz să mă cred la înălţimea bucuriei.

mi se pare că nu am visat.