captivitate

într-o închisoare fǎrǎ pereţi
aripile nu îşi mai au rostul:
se prefac în hârtie creponatǎ
pe care o vopsesc în culori haioase
sǎ nu mǎ mai simt singurǎ
când îl torturez pe domnul timp
fǎrǎ a îl ucide vreodatǎ.

fiecare moleculǎ din mine
tânjeşte sǎ înveţe
cuvinte simple, ca “la revedere”
dar în inima mea
s-au ars cǎrţile, s-au ars podurile,
s-au ars pânǎ şi mǎrile
şi n-a mai rǎmas decât cerul
pe care nu îl pot
atinge.