rutina

peste tabla de şah
pustie, fǎrǎ piese,
ne holbǎm una la cealaltǎ
fǎrǎ sǎ ne cunoaştem
vreodatǎ.

strângerea de mânǎ
le aratǎ spectatorilor neavizaţi
ce bune sportive suntem noi,
dar nu ne atingem
nici un milimetru.

roşul
mi se scurge din inimǎ
picǎturǎ cu picǎturǎ
fǎrǎ sǎ simt
cǎ îmi mai cade un pion, un cal,
un nebun sau un rege.
albul
îi apaţine ei, rezultat perfect
al ecuaţiei
moarte minus doliu.

de fapt, noi nu am jucat niciodatǎ.
am ciulit numai urechile, fǎrǎ sǎ auzim
sau sǎ ne dorim aplauzele furtunoase
vreodatǎ -

nu de alta, dar liniştea
e un tricou vechi
prea confortabil ca sǎ-l arunci
la coş
ca pe mingea de baschet
a câştigǎtorului.

acasǎ miroase prea bine.
ar fi pǎcat sǎ transpir.
ar fi o crimǎ sǎ îmi iau adio de la ea
lǎsând-o sǎ se bucure
de ultima suflare
doar un moment, dupǎ care eu sǎ
trǎiesc.