repetiţie generală

o parte din drum a fost plimbare.
nu ştiam de ce am plecat de acasă,
nici unde ar fi trebuit să ajung
şi nici măcar că merg nu ştiam;
simţeam doar muşchii entuziasmaţi.
vedeam picioarele, geloase,
jucând dame pe asfaltul fierbinte.
umbrele copacilor dansau cu soarele
valsul vântului
şi foşnetul lor avea gustul ăla copt de toamnă
dulce cu o picătură de moarte.
eram copil şi aveam tot timpul din lume
să alerg, să mă întind pe iarbă,
să întind mâna după fluturi
pe care nu aveam curajul de a îi prinde,
să cad, să mă bucur, să mă julesc, să cânt.
trăiam în miniatură,
o imitaţie de diamant
care îmi lumina perfect inima
şi îmi tăia fără greş elanul.

dar iata că acum merg cu capul sus.
sufletul îmi gâfâie sub greutatea paşilor.
am uitat cum e să fie zi
şi am purtat de prea mult timp
numai zdrenţe din zăpadă.
suport zgomotul enervant al întunericului
pentru că acum ştiu încotro mă îndrept,
locul acela în care numai eu mă potrivesc,
decupată dintre oamenii dragi mie
şi îmbinată ca ultima piesă într-un puzzle.
parcă sunt un munte mişcător care-şi vede
înălţimea propriului pisc
şi eroziunea propriilor roci.
acum nu mai e de glumă: jocul ăsta de dame
se dansează între adevăr şi bătăile inimii mele.
aerul se răreşte. cine pierde acum,
poate muri
în deşertul ăsta expus ca o piesă de artă demodată
pe pânza pământului.
am parcurs mii de kilometri în picioarele goale
şi, iată, mă mai aşteaptă sute
de ani lumină.

ştiu că atunci,
când mi se certau pleoapele între ele
că mi-era somn de semiluna
care-mi fura dragul meu soare
pentru câteva ore
şi mirosea a toamnă mai mult decât aveam eu poftă,
mi-a fost greu;
dar, doamne, cât mă bucur
că am avut şansa să mă plimb
prin acest labirint ca o pastila amară
înainte de a mă grăbi
în pas alergător, pas întrebător, pas real
spre ieşire.