Saturday, January 28, 2012

cuib pentru puiul înfrigurat

mǎ îmbrǎţişezi cu ramurile tale
sǎ nu cad
de atâta lipsǎ de zbor
cǎci aripile mele sunt încǎ însetate de gravitaţie
şi vocea mea, fragilǎ
ca din porţelan fin de fricǎ
din care se gǎseşte atât de greu, încât mi-e şi ruşine
sǎ recunosc
cǎ am o expoziţie întreagǎ
neexpusǎ, plinǎ de praf
şi de tine.

pui paie
sǎ mǎ umpli
de adǎpost,
sǎ am şi eu
un acasǎ
unde îmi bate inima
armonios

şi puf,
desprinzi puf din tine însuţi
ca sǎ stau confortabil
şi sǎ cunosc vântul numai ca pe o glumǎ
pânǎ mǎ fac mare, sǎ îl pot
înfrunta
de una singurǎ
sau poate alǎturi de ouǎle cǎrora le voi fi dat eu
naştere.

dar iatǎ cǎ încǎ freamǎt.
doar ştii cǎ nu sunt pasǎre migratoare
şi frigul mǎ asediazǎ.
amuţesc
de şoapta premonitorie a iernii.
aproape mǎ sinucid de groaza morţii.
în faţa ta, tremur
de se cutremurǎ cerul odatǎ cu mine,
dar nu aş alege ţarile calde
nici dacǎ aş putea

şi iatǎ
cǎ, în loc sǎ te molipseşti
de gheaţa din inima mea
de care mi-au murit atâtea mame înainte,
tu îmi rǎmâi aproape.
îmi aduci pietricele
sǎ ştiu cǎ aici este un refugiu sigur, ceva ce va dǎinui
în ciuda câtorva anotimpuri furioase.
când eu tresar, tu adaugi pǎmânt
sǎ-mi ţii de cald
mult, şi mai mult, cel mai mult,
îmi ţii de cald cu tine însuţi
sǎ-mi aminteşti cǎ iarna e doar un joc
de lumini orbitoare şi tǎceri asurzitoare.

un joc pe care tu mǎ vei ajuta sǎ îl câştig.

iar astǎzi, ziua mea de doliu
şi coşmar care se crede adevǎr ultim despe mine,
nimic nu mi-e mai preţios şi mai drag
decât clipa asta
în care aşezi pietriş şi pǎmânt şi chiar propriul tǎu puf
în cuibul meu
ca pentru un pui înfrigurat
lângǎ care eşti dispus sǎ petreci ierni întregi
de pasǎre care nu migreazǎ.

mǎ simt mai bogatǎ
pentru cǎ mi-ai dǎruit
clipa asta
când simţi cât mǎ cutremur
şi îmi rǎspunzi
cu echilibru.

No comments:

Post a Comment