prinsǎ la borcanul cu cianurǎ

mi se crapǎ vocea
ca luna plinǎ în spatele unui nor.

vorbeam treburi de om mare.
chestiuni gri
metalizat
care îmi zgândǎresc sufletul,
sǎ simt şi eu cǎ trǎiesc.

dar nu. ar fi prea simplu
pentru o maestrǎ
în a dezgropa morţii
care nu au murit.

mǎ ling pe buze
de atâta puroi,
cǎci pe cerul meu
fiecare stea este o ranǎ.

îmi amintesc viitorul
privit prin ochelari de soare
şi ştiu
cǎ la un moment dat va exista
o eclipsǎ în viaţa mea
când plasticul ieftin nu-mi va fi de ajuns
şi poate am sǎ orbesc,
va fi o eclipsǎ mare cât sǎ mǎ cufunde în noapte

iar eu sunt deja al naibii de obositǎ.
deja mǎ tenteazǎ posibilitatea
de a dormi pânǎ dupǎ-amiaza vieţii.
ideea de a nu mǎ mai trezi
sǎ vǎd cǎ, de fapt, coşmarul era
un vis frumos înainte de a face ochi.

nu asta aveam în plan.
avem sǎ discutǎm lucruri
mai mǎrunte
de adult care nu plânge

dar nu, uite cǎ eu mǎ îndoi
ca o afurisitǎ de salcie plângǎtoare
care suportǎ toate fulgerele,
pǎstreazǎ tunetele în ea, nespuse
şi ţine secret furtuna -

lacomǎ de singurǎtate.

dar tu mǎ asculţi, mǎ vezi, îmi atingi sufletul supurant
cu vârful de deget al unei mângâieri
ca şi cum viziunle mele de profet reprimat
şi-ar putea gǎsi cuvinte potrivite în limba ta
chiar dacǎ eu încǎ nu mi-am ispǎşit
exilul din mine însǎmi.

sunt un copil prins la borcanul cu cianurǎ

şi nu aş putea fi mai bogatǎ
decât în clipa asta
când tǎcem împreunǎ.