copilul tace.

când un vulcan erupe în inima mea
şi mă arde pe rugul respingerii
de vie, din interior, iar din afară tu vezi
doar că îngenunchez în formă de cenuşă
ca şi cum aş fi o actriţă care îşi joacă singură
efectele speciale;

când mor
atât de lent încât pare că renasc
de o mie una de ori
ca şi cum s-ar fi supărat doamna karma
că i-am furat iubitul ochi al furtunii
şi ar fi făcut o glumă proastă cu dumnezeu
pe seama mea;

când mă spăl de păcate
cu inundaţie după inundaţie
încât mă înec în propria uscăciune
şi mă sufoc de prea multă respiraţie -

copilul plânge.

mă înnod ca un fetus.
te zgârii pe umeri
cu îmbrăţişările mele de la second-hand
ca şi cum te-aş fi iertat
când eu de fapt fierb
şi te dizolv în mine
ca pe mama sugarului care a uitat să fie
orice altceva decât mama sugarului.

te iau cu mine în iad
şi te ridic înapoi
ca marea când îşi aminteşte că are nişte poliţe de plătit lunii
şi se revoltă cu valurile ei
mici dar învolburate ca naiba.

copilul ţipă, ţipă
până i se fac plămânii confetti.

*

dar când plouă lapte
din sânul cel bun
al cerului

şi norii se lasă în jos,
pufoşi la atingere
şi egali, atât de egali
cu scâncetul meu;

când mă acoperi cu o pătură de soare
exact cât simt nevoia,
mă umpli de anotimpuri frumoase
şi pline de sens
împărtăşit
şi mă înveţi să mă joc cu zăpada
până se face om
cu inima caldă -

copilul tace.

încă nu s-au inventat cuvinte
suficient de moi, nu am
cuvinte mătăsoase, cuvinte atât de
încăpătoare
încât să se potrivească
unui asemenea
miracol.

când ne scăldăm împreună
într-un râu de munte
şi din noi izvorăşte
armonie,

nu există niciun ecou
care să poată reda fidel
această binecuvântare.

*

copilul tace.

mama adoarme
ca şi cum nu ar fi fost iubită
până dincolo de cer
şi înapoi în buricul pământului.