dirijorul interior

dǎ tonul
nici nu mai ştim cine.

el aplaudǎ
şi, din când în când,
aproape nevǎzut,
îşi expune degetul mijlociu
în muzeul sentimentelor mele.

ea râde
ca şi cum la circul vieţii
tocmai ar fi apǎrut, în avanpremierǎ
mondialǎ, cel mai haios numǎr
dintre toate
în poezia mea cea mai tristǎ.

eu mǎ bag în seamǎ
cu o vocalizǎ nereuşitǎ
de dragul de a învia morţii
prin curajul meu
prostesc,
lipsit de sens.
sunt o inimǎ insulǎ într-un ocean de linişte
lipsit pânǎ şi de lipsǎ de sens.

aşa, sǎ ne fie limpede
cǎ suntem toţi meniţi
sǎ curgem unul într-altul,
unul dintr-altul,
sǎ ameţim unul pe valurile celuilalt.

hai, ca sǎ ne fie mai uşor,
sǎ zicem cǎ şi luna-i
o picǎturǎ de luminǎ!

*

nu.

nu aşa
se joacǎ remi emoţional
în lumea celor mari.

nu sunt de acord
cu aberaţia asta
de chitare dezacordate
şi trǎiri nerespirate pânǎ mor.

*

trebuie sǎ cântǎm

pentru cǎ aşa
e mai bine.

dacǎ suntem tulburi
în adâncimea noastrǎ,

fie!

*

el ne stoarce
tuturor
suc de portocalǎ
dintr-un apus.

ei tac
ca nişte spectatori fascinaţi
care ştiu cǎ rolul lor
nu face parte din filmul
nostru.

eu
îmi suflec mânecile
şi, cu vocea palidǎ
ca de eclipsǎ,
te invit
la un duet.

tu
îmi eşti aproape
ca o zi seninǎ
dupǎ iarna grea.

şi îmi este cel mai drag dar
sǎ îţi spun tu.

nu fata cu vise de împrumut.
nu prinţesa de la care se furǎ cu ochii închişi.
nu fiica soarelui şi nu antiteza nopţii.
tu.
un caleidoscop pe care abia aştept sǎ îl descopǎr.

*

da.

dirijorul interior
dǎ tonul.

ne armonizǎm
ca şi cum niciodatǎ nu m-aş fi dezacordat,
ca şi cum ai fi ştiut dintotdeauna sǎ cânţi
sensibilǎ într-o haitǎ de nori sǎlbatici.

*

acum pot sǎ mǎ vǎd în oglindǎ:
doamne, eu eram cel mai curat oftat, fǎrǎ pic de aburi!
pentru ce m-oi fi împiedicat toatǎ viaţa
de aerul pe care îl respiram, temându-mǎ
cǎ aş putea îmbolnǎvi pe cineva

cu preamultul meu?