jocul cu zǎpadǎ

mǎ îmbrac într-o rochie din promoroacǎ..

joci? întreb în limbajul semnelor,
iar când îmi faci un înger de zǎpadǎ
sǎ-mi ţinǎ de urât, mǎ mir

cum ştii sǎ-mi fii aşa drag
când cele şapte lacǎte ale buzelor mele
nu au lǎsat niciun cuvânt sǎ se strecoare
obraznic prin crǎpǎtura uşii.

dar viaţa mea
e clǎditǎ sǎ nu ţinǎ
la cǎldurǎ:

când îndrǎznesc
şi mǎ apropii
cu un zâmbet auriu
cusut pe faţǎ
special pentru tine,

mǎ înnod
ca şi cum ar fi un sacrilegiu
sǎ fim, pur şi simplu.

mi se topeşte îngeraşul de zǎpadǎ.

pânǎ şi lacrimile
mi le fierb
ca pe o poţiune magicǎ.

rǎmân goalǎ
eu cu ruşinea mea de copac
care îşi dǎ seama iarna
cǎ nu ţi-a dǎruit niciun fruct, niciodatǎ;
poate doar câte o cireaşǎ de sticlǎ
de la buticul de peste drum.

dar tot nu schimb
niciun gest din scenariu,
de parcǎ pânǎ şi tâlcul poveştii
ar fi îngheţat în mine.

cu ochii sclipitori de respingere
şi respiraţia pǎtatǎ de vânt,

mai întreb o datǎ
pe oricine are încǎ bunǎvoinţa
sǎ mǎ asculte:

joci?