Îmi amintesc încǎ
aberaţia cromaticǎ
ce mi-a copleşit
hârtia fotograficǎ
a adolescenţei
când eu îmi impuneam
sǎ fiu soare
şi mǎ lǎsam capturatǎ
de amatori
deşi ştiam cǎ sufletele lor
nu ajunseserǎ încǎ
fotosensibile,
deşi ştiam cǎ eu atunci
când se greşea un cadru
mǎ umpleam
de mai multe culori reci
decât calde.
Încǎ mǎ ustura un pic
dâra de luminǎ orbitoare
din colţul ochiului,
când cineva mi-a atras atenţia
cǎ am autofocus
şi mǎ pot reconstrui mai frumoasǎ
prin efectul de vecinǎtate.
Aşa m-am uitat în oglindǎ
cu ochiul liber
şi m-am preţuit eu pe mine
ca pe un diamant cu nume propriu
şi te-am iubit pe tine
şi v-am iubit pe toţi
ca pe nişte piese de puzzle din poza vieţii mele
cǎci mi-am dat seama în sfârşit
cǎ pot alege lentila prin care privesc
şi direcţia în care îmi îndrept camera.
Când mi-am încǎlzit razele
şi le-am lǎsat sǎ se vadǎ,
am reuşit.
Acum mǎ simt
artǎ -
acum completez
imaginea caleidoscopicǎ
a universului.
foarte frumos.:)
ReplyDelete