cristalizare

scot nasul afară, să mă pişte realitatea personală a celorlalţi
şi mă mir de mine.
lumea se îngustează. oamenii vorbesc cu ei înşişi
în limbi pe care şi le-au creat pentru sine
şi, din când în când, în vreun jargon al anatomiei sufletului.

ascult. mă fac intrusă simpatică
şi mă mir de mine.
eu n-am nevoie de auditoriu ca sa fiu hamlet.
n-am nevoie decât de limba pe care am inventat-o pentru mine însămi
şo aia îmi este deja reflex necondiţionat.
anatomia sufletului mi-o descriu şi eu în cuvinte de savant, da;
mă fascinează să număr şi împart atomii, oasele, globulele albe din sânge,
săruturile furate în vis pe care nu le-aş recunoaşte nici de mi-ar depinde viaţa de asta.

vedeţi voi, mie nu îmi ajunge
să pot scrie o carte de poezie
despre tata şi tot ce mi-a lăsat
o vânătaie pe suflet, ca acum
să respir asa, într-un ritm defazat,
murind puţin câte puţin mai mult
în fiecare secundă.

nu-mi ajunge. oare sunt eu prea simandicoasă? un pericol public pentru sfinţi?
oare sunt singura?

dacă e sa vorbim de mine, de poezia mea ... poezia mea n-are niciun afurisit de gust
fără tine.
dialectul meu personal n-are niciun farmec
dacă nu mă holbez în ochii tai, să mă reflect
un pic mai diamant decât mă credeam eu înainte
şi dacă nu au ecou cuvintele mele în vocea ta.

eu vorbesc cu mine însămi de când m-am născut.
învăţ concepte noi în fiecare zi
şi-mi văd de măcelarirea propriei fiinţe cu cuţitul înţelegerii.

diferenţa constă în faptul că
tu îmi eşti extensie.
unde se termină expiraţia mea, tu inspiri
şi când eu am un fir de nisip în suflet
tu mă speli într-un val de emoţie.

nici macar nu vin aici
pentru ca e liniste, pentru ca se vorbeste cu accentul meu,
se traieste in cuvintele mele
si, in loc sa se moara, se studiaza numai cadavrul trecutului.

nu, dragul meu. eu vin la tine.
vin ca sa nu mai vorbesc cu mine insami. vin ca să te cunosc
pe tine din mine
şi să îmi reconstruiesc istoria din balast
alături de cineva..
eu vin la tine pentru că tu dai sens
silabelor nearticulate din vocabularul meu.
vin la tine
pentru că alaturi unul de altul, simt cum
cu fiecare secundă
mă nasc puţin câte puţin mai mult.

nu vin aici
să fiu eu cu mine.
eu vin la tine
ca o boabă de strugure
care dă pe-afară de must.
vin să te îmbăt de fericire
şi, mai mult decât orice,
vin să zâmbesc.
să zâmbim împreună.
să ştiu că nu vei lăsa pe nimeni
saă mă mai stoarcă vreodată.
vin să te iau cu împrumut, să mi te înglobez în mine
ca pe un organ vital care mi-a lipsit la naştere.

în limba mea, nu pot pronunţa “vindecare”
fără sa spun “te iubesc”.