marile sperante

mǎ leg pe mine cea care sunt
cu lanţuri
de mine cea care trebuie sǎ devin,
de zâna cea bunǎ
pe care dacǎ am noroc
o voi numi într-o zi “eu”.

fiecare za este un sentiment.
metalul, un aliaj din tot ce am fǎcut
şi tot ce aş prefera sǎ fi fǎcut.
îmi târşâi picioarele
şi cred, cred în tine, un mesia
pe care trebuie sǎ îl salvez

de la corvoada de a respira pe cont propriu,
de la tine însuţi sau de la orice.
îmi voi tǎia libertatea din sufletul tǎu recunoscǎtor

sau aşa cred, pânǎ când te nasc şi te însoţesc la renaştere
dar observ cǎ încǎ mi se înnoadǎ peste bǎrbie lacrimi
pe care nici nu le simţisem înainte
iar umbrele mǎ trag în jos ... umbrele mele sunt fǎcute din plumb
sǎ ştiu cǎ odatǎ ca niciodatǎ am fost cineva.
antagonistul.

mi-am mânjit mâinile cu noroi
de dragul tǎu, dar
înainte de asta, pe prima paginǎ din carte
mi-am mânjit ochii cu sânge nevinovat
şi tu eşti motivul pentru care
am pus punct şi am început capitol nou

dar sufletul meu rǎmâne o arhivǎ.

tu eşti etic, personajul principal în mai multe poveşti
decât am avut eu inima sǎ ascult vreodatǎ

aşa cǎ sigur îmi vei citi istoria
şi cine vrea sǎ fie religia-pretext?
cine se vrea responsabil pentru
revoluţie?

îmi vine sǎ te îmbrǎţişez
aşa cǎ îmi înfig picioarele ferm în pǎmânt,
sǎ nu te rǎnesc cu lanţurile astea de vinǎ
care îmi şterg fiinţa şi o înlocuiesc
cu mine cea care am fost
când ar fi trebuit sǎ nu fiu.

şi dacǎ am salvat o viaţǎ, şi dacǎ am ascultat un fragment din povestea cuiva,
şi dacǎ am învǎţat sǎ îţi vin alǎturi caldǎ ca o zi de iunie, şi dacǎ
te iubesc -

cine poate jura cǎ mǎ uit în oglindǎ din unghiul potrivit?

insist cu voce tare cǎ toţi oamenii se pot schimba,
iar de fiecare datǎ când îmi gǎsesc un “tu”, o zânǎ bunǎ,
descopǎr încǎ o bucǎţicǎ rǎmasǎ vie
din vrǎjitoare.

tu ai ochi buni şi eu pot doar sǎ sper în secret
cǎ eşti de acord cu mine.

îţi spun vorbe grele,
insinuez cǎ eu îmi decupez libertatea din oamenii care au nevoie de mine
şi mi-i întemniţez în subsolul sufletului, acolo unde-i întuneric şi nimeni nu mǎ vrea;

dar în timp ce te dau afarǎ pe uşǎ
cu poveşti pe care sper sǎ nu le asculţi,
ochii mei întredeschişi şoptesc o rugǎciune -

aminteşte-mi cine sunt ...
aminteşte-mi cǎ istoria se scrie
pentru cǎ deja s-a terminat.

istoria şi-a dat ultima paginǎ. sunt liberǎ sǎ fiu oricine în faţa ta. sunt liberǎ sǎ iubesc.