instinctiv

venerez fiecare frunzǎ
sub ramura cǎreia
ţi-am cântat la pianul fiinţǎrii
din priviri.

fiecare scândurǎ
care ne-a adǎpostit
la sânul ei.

asfaltul e mai catifelat
sub picioarele noastre
împreunǎ.

cǎldura,
mai asortatǎ cu pielea mea
când îmi eşti alǎturi.

aerul, mai curat
când nu îl respirǎm
ca pe o soartǎ, o relaţie,
o întâlnire
care ne-a fost datǎ
şi nu mai putem face nimic
decât sǎ o trǎim aşa
cum scrie în scenariu.

mulţumesc fiecǎrui intrus
cǎ ne rǎmâne martor
aşa cum pǎmântul e rotund, cǎ noi
ne-am cunoscut cândva, doi pelerini
cǎutându-şi drumul.

eu eram la intersecţia
dintre a fi eu cu tine şi a fi amândoi
deşi demult stau aici
şi nu-mi dau seama. mǎ minţeam
cǎ stǎm pe scaune de aceeaşi înǎlţime

şi acum, iatǎ-ne:
îmi miroase a vara vieţii
lângǎ tine
şi aşa îmi dau seama
câte ploi de primǎvarǎ am trecut împreunǎ,
cât îngrǎşǎmânt chimic şi câţi ţepi
atât de mici, cǎ nu am simţit când m-au înţepat.

sufletul meu te strigǎ în sfârşit
cu adevǎrat pe nume.
îţi pun o întrebare, ne spunem unul altuia
cum am devenit noi flori
şi nimic nu ar putea fi mai uşor.

când mergem în alt decor
decât cel prezis de scenariu,
îmi eşti instinct.

fiecare - umbra celuilalt.

aproape cǎ nu mai e nevoie
de luminǎ.